Teatrul Naţional din Iaşi, cel mai vechi şi mai mândru teatru din România, şi-a redeschis porţile, după o perioadă de aproape 7 ani de renovare, cu o foarte inspirată montare a regizorului Alexandru Dabija: „Iaşii în carnaval".


Sigur că unii cârcotaşi vor strâmba din nas şi vor spune că pe vremuri faimosul „conul Bazil" nu ar mai avea azi nimic-nimicuţa de zis şi că o astfel de opţiune repertorială ar putea părea, în anul de graţie 2012, cel puţin inadecvată cultural. Recunosc însă că nu fac parte dintre aceştia. Ba, dimpotrivă, mi se pare că a redeschide teatrul numit „Vasile Alecsandri" cu o piesă scrisă de celebrul răposat care dă numele instituţiei este un act nu doar de onoare, ci chiar de curaj. Şi cunoscând modul tandru-jucăuş cu care Alexandru Dabija a abordat opera unui alt mare „moldovan", Ion Creangă, propunerea unei „lecturi" cu un ochi proaspăt al scrierii unui autentic star al secolului XIX mi-a dat ghes să purced spre târgul Ieşilor, cândva capitală, sau „capitaţie", cum spunea Alecsandri.

Cu toate valurile şi vânturile care au trecut peste el, oraşul are încă ştaiful unei foste capitale. Arhitectura este principalul martor. Unde mai pui că străvechiul teatru, bisericile seculare şi parcurile prin care a suspinat etern amorezatul Eminescu au putut fi văzute în lumina unei toamne nesperat de frumoase, cu doar o săptămână înainte de ziua Sfintei Paraschiva. Oraşul, de obicei destul de molcom şi aţipit, era pătruns de fiorul marii sărbători ce are să vină peste câteva zile, iar locanicii şi câţiva pelerini prevăzători se înghesuiau deja la moaştele sfintei depuse în somptuoasa catedrală mitropolitană, ca să evite aglomeraţia şi coada care în anii cei mai buni pornea încă de la gară. Pe scurt, „Ieşiul" era frumos şi emoţionat ca o fată ce-şi aşteaptă îmbujorată peţitorul.

În acest „sos" creat din energie pozitivă şi toamnă blândă (ca o cucoană uşor trecută, dar încă plină de nuri) şi-a redeschis porţile prea frumosul Teatru Naţional fondat în anul de graţie 1840. Şi nici că se putea alege un moment mai bun să revizitezi vechiul text al lui Alecsandri „Iaşii în carnaval" decât în zilele premergătoare sărbătorilor oraşului. Pentru că în general cam ăsta este Iaşiul şi cam ăştia sunt şi românii: dreptcredincioşi şi petrecăreţi. Şi cu sufletul la cele sfinte şi cu poftă de viaţă.

Caragiale = Alecsandri remixat

Textul lui Alecsandri este ceea ce azi s-ar putea numi un „vodevil micuţ". Dar el cuprinde in nuce uriaşa dramaturgie a „pezevenghiului cel de grec", cum îl numea Eminescu pe Caragiale. În piesuţa asta fără mari pretenţii găsim mugurii celor mai mari scrieri ale dramaturgiei româneşti. „D'ale carnavalului" nu ar fi fost niciodată dacă boierul de la Mirceşti nu ar fi scris „Iaşii în carnaval", conul Leonida nu ar fi stat în veci faţă cu reacţiunea dacă jupân postelnicul Tache Lunătescu (Doru Aftanasiu) nu s-ar fi temut ca de moarte de comploturile bonjuriştilor. „Compoturi? Ce compoturi?", se întreba coana Tarsiţa (Annemarie Chertic), o vajnică Efimiţă avant la lettre. Şi apropo de „lettre", nici scrisoarea nu s-ar fi pierdut dacă în „Iaşii în carnaval" modista Cati (Catinca Tudose) nu ar fi încurcat bileţelele de amor ascunse-n fustă. Şi de altfel nici Catindatul nu s-ar fi temut de nenea Iancu şi nu s-ar fi ascuns de el printre măştile din bal dacă nu ar fi avut un precursor în Alecu (Daniel Busuioc), un artist pierde-vară ţinut în „capitaţie" de „moşu-su", jignicerul Vadră de la Nicoreşti (Călin Chirilă). „Moşu-miu ştie să facă vin şi bani. Eu ştiu să-i beau vinul şi să-i cheltuiesc banii", zice Alecu al lui Alecsandri, preîntâmpinând cu graţie de artist ratarea tâmpă a Catindatului. Şi dacă mai vreţi o dovadă, iată-l şi pe Pristanda, poliţaiul-slugă, în persoana Şătrarului Săbiuţă (Teodor Corban), care îndeplineşte toate ordinele, oricât ar fi de bizare, pentru a deveni agă. „Agă zici?", îşi vede el mărirea cu ochii minţii, precum vedea Sancho Panza insula promisă de Don Quijote. „Agă!", îl asigură postelnicul Tache, în care îl vedem nu doar pe conu Leonida, ci chiar şi pe Trahanache, căci şi nevasta lui, coana Tarsiţa, l-ar fi înşelat liniştită cu vreun tinerel dacă ar fi avut farmecele coanei Joiţica. Cu alte cuvinte, cine nu are un Caragiale să-l cumpere pe Alecsandri!

„Fă, Alecsandri nu e Shakespeare!"

După cum spunea o actriţă din distribuţie, regizorul Alexandru Dabija a început repetiţiile spunându-i: „Fă, să fim bine înţeleşi, Alecsandri nu e Shakespeare! Nu o să facem noi aici fo capodoperă!". Pornind deci la drum de la un text fără pretenţii, regizorul cunoscut pentru cheful lui de joacă şi pentru pofta sa de şotii a pus în scenă acest vodevil moldovenesc folosindu-se de materialul clientului. Păpuşarii, care spuneau bancuri politice, cum am zice noi azi, îşi ţineau show-urile în căruţe amplasate strategic în piaţa publică, folosind pe post de cortină nişte covoare moldoveneşti ţesute-n casă. Din bâlci nu lipseşte nici roata mare de lemn la care Safta, slujitoarea de încredere a coanei Tarşiţa, se holbează ca proasta-n târg la propriu, mai să cadă din picioare de mirare (Puşa Darie este absolut delicioasă în acest rol). Toate acestea în timp ce „protipendaua" bonjuristă, îmbrăcată în „haine nemţeşti", se uită de la balcon la prostime, mai-mai să o scuipe-n cap. Scenografia lui Dragoş Buhagiar este perfectă, dar acest lucru nu este deloc de mirare, ci intră pur şi simplu în „job description-ul" celui mai titrat scenograf al ţării.

Fanfara de la Chetriş

Dar spectacolul nu ar fi avut hazul nebun pe care îl are dacă toate momentele nu ar fi fost condimentate cu muzică live cântată cu aplomb şi fără nici un fel de inhibiţii de fanfara de la Chetriş. Până şi protipendada se „scoboară" din sferele-i înalte şi se vâră-n horă. Ba un vals, ba o polcă, ba o Hava Nagila (căci în Iaşi era, precum se ştie, o mare comunitate evreiască), „telectualii" şcoliţi la Paris „la gât cravatei cum să-i lege nodul" nu se dau în lături de la dans. Iar dacă fanfara de la Chetriş cântă mai de voie, mai de nevoie polca şi valsurile de la Viena, când vine vorba de bătuta moldovenească ei fac legea, fiind ăi mai „Strauss" din cartier. Coregraful Florin Fieroiu nu a avut nici o milă de actori, ci i-a învârtit, i-a sucit şi i-a pus să dănţuiască de parcă de asta ar fi depins viaţa lor. „Bătuta" încheie spectacolul în stil mare şi singurul regret sincer al spectatorilor a fost că nu au putut şi ei să intre-n joc.

La ieşire vedeai doar feţe vesele şi luminoase, spectatorii se priveau cu ochi ghiduşi unii pe alţii, iar de peste drum, de la Mitropolie, venea un miros liniştitor de busuioc. Iaşii erau din nou în carnaval.

Integral pe România Liberă



Comentarii

Iri Piesa a fost bunisoara dar se putea face mai bine si mai mult....

9 octombrie 2012 9:03

Adaugă comentariu

Pentru a putea comenta pe ziare.ro trebuie să:

  1. Introduci o adresă validă de email în câmpul de mai jos. Vei primi un mesaj.
  2. Accesezi link-ul din mesajul primit.
  1. Este nevoie să urmezi acești pași o singură dată.