Presa de la A la Z • Nationala • Locala • Diaspora • Internationala • Înscriere presă • Comunicate • Evenimente • Newsletter

La începutul lui martie se iau flori, mărțișoare, se vorbește despre „importanța femeii”, de zici că e o specie diferită plonjată lângă un grup de Adami gânditori. Îmi place titlul campaniei feministe de la noi cu „Mulțumim pentru flori, dar vrem respect, egalitate”. Doar cu flori și mărțișoare n-am făcut nimic, suntem o societate macho-tristă, am merita un snop de ghiocei plesniți peste ochi.

Încep cu o poveste despre egoismul masculin în formă pură, copilărească. Era 8 Martie. Eram la țară, aveam vreo șapte ani și-mi doream o carte a lui Conan Doyle, nou apărută. Maică-mea mi-a promis că o ia, mai trebuia să aștept două săptămâni, până la salariu. Nu am rezistat. Aveam niște economii, m-am dus la magazinul din sat (unde, da, erau cărți pe atunci) mi-am cumpărat-o, am scris pe ea „La mulți ani, mama, de 8 Martie” și i-am dus-o. M-a pupat, eu i-am smuls cartea din mâini imediat după ce i-am dat-o și m-am apucat de citit. Am făcut și cadoul, mi-am făcut și pofta. Cam așa arată multe din cadourile și recunoștințele masculine de 1-8 Martie.

De ce nu e luată în serios munca de acasă?

Am zis să personalizez cea mai banală dintre povești, povestea uriașei munci informale a femeilor. Pare o bucată biografică, dar nu e, e povestea a sute de mii de românce a căror muncă a fost constant ignorată și de apropiați, și de societate.

Integral pe Libertatea